Aime Lema, un congolez stabilit în România, a trecut prin mai multe etape până să ajungă la statutul de om de afaceri: cea de student străin venit să înveţe carte într-o ţară de pe un alt continent, cea de refugiat politic, cea de imigrant dispus să-şi ajute conaţionalii, de străin căsătorit cu o româncă. Pentru el, România este a doua casă. Aici s-au născut cei doi copii ai săi, aici şi-a început o afacere în construcţii şi tot aici doreşte să-şi deschidă magazine în care să vândă obiecte africane.

Reporter (Rep.).: Aţi venit în anul 1991 tocmai din Republica Democrată Congo pentru a studia în România. De ce aici?

Aime Lema (A.L.).: Am avut varianta de a face Medicină sau Petrochimie. Tata, diplomat de carieră, m-a sfătuit să fac Petrochimie. Era nevoie de ingineri la noi acasă şi pe atunci şcoală bună se făcea în 3 ţări: Irak, România şi Belgia. Am eliminat din start Irakul deoarece era război în Golf. Eu am vrut să merg în Belgia, fiindcă erau foarte mulţi de-ai noştri acolo, se vorbeşte franceza şi ar fi fost mai uşor pentru mine, dar era şi distracţie multă, iar tata era sigur că nu o să fac prea multă carte acolo, de aceea m-a sfătuit să aleg România. Nu m-a obligat să vin în România. Pentru că ştia că aici nu pot să lucrez în vacanţe (în timp ce în Belgia orice student străin pe perioada vacanţelor are voie să lucreze şi să câştige bani), îmi garanta că o să-mi plătească tot în România. Aşa am ajuns la Facultatea de Chimie Industrială în Bucureşti.

Rep.: Ce a fost cel mai greu: să învăţaţi limba română sau să vă acomodaţi aici?

A.L.: Am făcut anul pregătitor la Piteşti, apoi am venit în Bucureşti. Eram singur şi trebuia să învăţ limba, iar în 4 luni am început să vorbesc. Nu am avut de ales. În Piteşti nu era nimeni care să vorbească limba mea nativă - lingala, sau franceza, care este limbă oficială în ţara mea. Unde am fost repartizat erau studenţi arabi, moldoveni, nigerieni, toţi vorbeau engleza, araba sau româna, ceea ce m-a făcut să învăţ limba ca să pot comunica cu colegii. Am urmat cursurile pe care mi le-a oferit statul român, în plus mă jucam de unul singur în cameră scrabble, formam cuvinte în franceză şi mă uitam apoi în dicţionar, franceza semănând cu româna. Am avut şi un profesor foarte bun, am stat mai mult printre români şi am refuzat să fac Facultatea în limba franceză. Am stat în gazdă în Bucureşti, nu la cămin şi vroiam neapărat să învăţ bine limba română. Acesta era obiectivul, eram pregătit să fac 5 ani şi să plec acasă. Părinţii mei erau bine puşi, iar acasă aş fi lucrat cu siguranţă în domeniu.

Rep.: Faptul că nu aţi avut dreptul de a lucra în studenţie v-a dezavantajat?

A.L.: Da, foarte mult. Dar mi-a plăcut sportul şi am început să joc la facultate fotbal cu colegii mei. La Politehnică era un teren şi am cerut voie decanului să jucăm acolo. Decanul meu era Ecaterina Andronescu, o femeie extraordinară, care înţelege şi încearcă să ajute. Eu ştiu fiindcă am avut probleme la un examen. Nu m-a lăsat un profesor de fizică sa dau examen. Fusesem operat de apendicită şi lipsisem de la cursuri, colocvii şi nu a vrut să mă primească. M-am dus la doamna decan i-am spus care e problema, a înţeles şi mi-a dat voie.

Rep.: Se făceau diferenţe între studenţii români şi străini?

A.L.: Erau profesori îngăduitori, înţelegeau lacunele noastre legate de limbă. Erau însă şi unii răi: "vouă nu vă place şcoala, plătiţi şi credeţi că vi se cuvine", ziceau aceştia. Numai doi profesori au fost duri cu mine, cei mai mulţi au încercat să mă ajute, iar Petrochimia nu este uşoară. Pe vremea aceea, nu aveai voie să plăteşti cash ca acum. Dacă trimitea tata bani din Egipt (unde lucra atunci) în cont, ei stăteau 30 zile blocaţi şi chiar dacă aveam hârtie de la bancă doveditoare că mi-au intrat banii nu mă lăsau să intru în examen, până nu se deblocau. Dacă te duceai la decan şi vedea hârtia semnată, ea garanta intrarea noastră în examen. Întotdeauna voi spune că femeia asta e extraordinară, a judecat corect, cel puţin în cazul meu.

Rep.: Cum aţi ajuns să cereţi azil politic?

A.L.: În ‘96 au început mişcări la noi în ţară, tata secretar de stat şi diplomat de carieră, era un om cunoscut. Iar la noi se ştie: cine pierde alegerile trebuie să plece, când a început războiul civil pentru noi nu era bine. Ne-au chemat pe toţi cu paşapoartele diplomatice, unii erau chiar omorâţi, dacă erau apropiaţii lui Mobutu Sese Seko, de aceea era mai bine să ceri azil politic. Eu m-am dus cu paşaportul diplomatic la statul român şi am cerut protecţie şi statutul de refugiat. Atunci terminsem facultatea şi jucam fotbal. Nu mă întorsesem în ţară, căci apele erau tulburi şi am preferat să rămân aici până se liniştesc.

Rep.: Cum v-au privit românii?

A.L.: Românii nu au fost rasişti, doar neştiutori. Din analiza mea personală, pot spune că oamenii erau foarte furioşi fiindcă nu erau mulţi negri aici pe vremea aceea. Unii încercau să afle mai multe din curiozitate, alţii erau agresivi, dar eu pun seama pe neştiinţă, nu pe rasism. Eu sunt negru şi rămân negru orice ar fi. În Franţa, Suedia, Spania, Italia, pe unde am călătorit, când vorbesc în limba română unii se uită la mine şi se sperie (râde)... Discriminări pozitive şi negative sunt întotdeauna. Echipa Iuventus Colentina nu a vrut să mă primească doar pentru că eram negru.
Însă diferenţa dintre mine şi foarte mulţi este aceea că eu trec mai uşor peste asta, nu pun la suflet.

Rep.: Totuşi, credeţi că românii mai au nevoie de educaţie în această privinţă?

A.L.: Nu, m-aş duce prea departe. Românii au plecat afară, ştiu ce înseamnă tratamentele rele, unii au făcut boacăne pe unde au fost, dar cei mai mulţi sunt corecţi. Sunt oameni şi oameni, iar cei care muncesc cinstit îi doare foarte rău că se strică treaba şi din cauza unora sunt băgaţi în aceeaşi oală. Aşa se întâmplă şi cu africanii.

Rep.: Ce părere aveţi despre accesul la muncă al africanilor în România?

A.L.: S-au reglementat multe, eu fiind refugiat nu aveam cum să lucrez, acum însă după multe campanii, am pledat şi am obţinut drepturi. Avem acces la tot, singura problemă - trebuie să fii angajat undeva ca să ai acces şi dacă nu poţi fi angajat fiindcă nu ai documente în regulă, nici nu ai acces. De fapt, pe hârtie ai acces, nu pot să neg treaba asta, dar practic, nu prea ai. Dacă nu ai diplomă, nu te angajează. Asta e problema, legea e pe jumătate făcută. S-a corectat doar pe jumătate, nu s-au ajutat foarte mult refugiaţii.

Atâta timp cât nu poţi lucra cu carte de muncă undeva, problema va rămâne. Eu am o firmă de construcţii şi am încercat să angajez, dar sunt multe probleme. Refugiaţi, sunt foarte puţini angajaţi, deşi mulţi ar vrea să rămână în România să muncească. Se câştigă greu în România!

Rep.: Cu ce problemă stringentă se confruntă imigranţii africani în România?

A.L.: Există probleme şi vor exista peste tot. Diplomele nu sunt recunoscute şi pe bună dreptate, chiar şi pentru români e valabil, nu sunt recunoscute în altă parte. Ceea ce condamn eu, de când mă ştiu, este că nu s-a făcut o comisie de evaluare. Majoritatea oamenilor au fost profesori, doctori, directori de firmă, eu îi cunosc bine pe unii africani care au venit şi au cerut statut de refugiat şi care nu au putut să lucreze decât la pază. Îngrozitor! Nu au vrut să se ducă pentru că ei au fost cineva. Dacă ar fi venit şi îi întrebam ce au făcut, îi puneam să dea o probă, li se făceau o evaluare şi li se stabilea nivelul de bacalaureat sau altceva şi ar fi dat examen, ar fi fost o soluţie.

Comisia de evaluare ar fi o soluţie! Dar dacă nu are nimic... Un refugiat nu se poate întoarce acasă. Recunoaşterea studiilor este o problemă care va rămâne întotdeauna nerezolvată, nu se vrea!

Interviu consemnat la data de 13.04.2013.