Obiective
Ştiri 
Camelia Doru, Fundația ICAR: „România ar trebui să încurajeze migrația!”
Alexandra Mănăilă - Reporter
24 April 2015
Sursă:
Arhiva personală
Dr. Camelia Doru, de formație medic anestezist, este președintele Fundației ICAR, pe care a înființat-o în urmă cu peste două decenii cu scopul de a oferi asistență medicală și psihologică foștilor deținuți politici, victime ale torturii, tratamentelor inumane și degradante în închisorile comuniste. Ulterior, fundația și-a extins activitatea, oferind pe lângă asistență medicală și psihologică, servicii sociale și juridice persoanelor vulnerabile, cetățeni români sau străini (solicitanți de azil, refugiați și alte categorii de migranți). Chiar dacă în momentul de față numărul migranților în România este mic, nevoia de servicii medicale și sociale există, iar specialiștii ICAR sunt cei care, deocamdată, răspund solicitărilor de natură medicală sau psihologică a acestei categorii de persoane. Pe viitor, sistemul românesc ar trebui să fie pregătit să primească un număr mai mare de imigranți și să ofere servicii și îngrijiri medicale acestora.
Reporter (Rep.): De la secția de Terapie Intensivă a Spitalului Județean din Ploiești ați ajuns la cârma Fundației ICAR. V-ați plănuit acest traseu?
Camelia Doru (C.D.): În primul rând, nu mi-am imaginat că o să plec din ATI. Am lucrat o perioadă în paralel după care mi-am dat seama că nu pot să fac față ambelor provocări. În al doilea rând, nu aveam nicio idee de unde urma să vină banii pentru o activitate complet independentă. Mai mult, dintr-un angajat la spital urma să devin angajator cu obligații legale... Prima finanțare am obținut-o după 2 ani de la înființare, de la Comisia Europeană și am început activitatea în București pentru foștii deținuți politici care au supraviețuit unor încălcări grave ale drepturilor omului, tortura fiind poate cea mai gravă dintre toate. Eu fiind medic am început cu servicii medicale și între timp am învățat de la grupul țintă ce nevoi aveau. Aceasta este frumusețea unui ONG, flexibilitatea organizațională! Poți să te adaptezi mult mai ușor decât o instituție publică la nevoile care apar din partea grupului. Astfel, am înființat și un departament juridic, care s-a ocupat de probleme legale și un departament social, ca să acoperim din nevoile sociale ale beneficiarilor.
Rep: Cu ce servicii medicale ați început?
C.D.: Știind ce se întâmplă în alte foste țări comuniste, unde s-a început brusc și direct cu servicii de sănătate mintală, și unde acele inițiative nu au reușit, pentru că oamenii în mod tradițional nu se duc la psiholog sau la psihiatru nici când au nevoi acute, eu mi-am zis să nu cad în aceeași capcană și am decis să încep cu servicii medicale de medicină generală. Ne-am uitat ce nevoi au beneficiarii pe partea somatică și psihologică și le-am îmbinat. Foarte multe din plângerile lor, din simptome își aveau originea în trauma din trecut.
Rep: Cum ați colaborat și cum colaborați cu medicii în proiecte?
C.D.: Primul medic din Fundația ICAR am fost eu, apoi a venit un coleg de-al meu de facultate, cardiologul Mircea Zodianu, care a acceptat să ne ajute. A lucrat o perioadă pentru noi, apoi echipa s-a lărgit. Dar recrutarea personalului a fost o provocare, fiindcă toți colegii la care am apelat la început au zis „lasă, mai pune-te pe picioare, vorbim mai târziu”. Nu au avut curaj. De aceea, inițial eu am fost și secretară și asistentă medicală și medic și contabil, de toate. Dar nu mai făceam față. În timp, medicina generală care a devenit medicina de familie a căpătat un rol crucial în activitatea medicală, iar ce nu poate rezolva medicul de familie al fundației, trimitem la specialiști. Pe lângă medicul de familie, mai avem 2 medici psihiatri, un medic balneofizioterapeut. Colaborăm cu un medic urolog, cu un medic cardiolog, pentru că acestea sunt specialitățile cel mai mult solicitate și am încercat să ne organizam cât mai bine. Avem colaborări mai lungi cu medici care au cabinete, de exemplu avem nevoie de ginecologi, fiindcă mulți dintre solicitanții de azil, refugiați sunt femei tinere, însărcinate. Avem și copii, deci nevoie și de medic pediatru și îl avem. Ne-am adaptat gama de specialități la cerințe. Prin urmare, avem și medici angajați, dar și colaboratori, cărora le trimitem pacienti și le plătim anumite servicii. De pildă, dacă avem nevoie de o intervenție pe ortopedie o plătim, nu se justifică să angajăm un medic. Dar în cardiologie s-a justificat să avem un medic angajat - e mai bine decât să plătim pentru fiecare consultație. Am organizat activitatea astfel încât să fie economic sustentabilă. La un moment dat, am vrut să recrutăm colaboratori medici în centrele de recepție pentru solicitanții de azil din țară: Rădăuți, Șomcuta Mare, dar a fost complicat. Am avut parte de diverse reacții: „nu vorbesc limba, deci trebuie să vină cu traducător, înseamnă că eu îmi dublez timpul de consultație, nu-mi convine” sau altă scuză „vin cu boli tropicale iar eu nu mă întâlnesc toată ziua cu ele, nu mă interesează, nu mă bag”. Sunt probleme pe care le-am întâlnit în încercările de a recruta colaboratori din medicină. Am mai găsit pe ici, pe colo. În prezent, avem beneficiari: câteva sute de foști deținuți politici și membrii de familie ai acestora, în jur de 150 solicitanți de azil și refugiați. Este adevărat că pentru medici presupune un efort în plus de instruire, dar din punctul nostru de vedere – al celor care am trecut prin acest proces - este un câștig enorm, profesional și uman. Este și o experiență fabuloasă pentru medici să vină în contact cu mai multe civilizații care le trec prin cabinet odată cu acești pacienți.
Rep: Imigranții au patologii diferite?
C.D.: Nu, nici vorbă. Nu vin cu boli tropicale. Ei vin cu boli ca ale noastre cronice, sunt diabetici, cardiaci etc. Iar peste patologia lor mai vine și patologia traumei care are consecințe și asupra somaticului.
Rep: Cărei categorii de imigranți acordați servicii medicale?
C.D.: Acum avem un proiect finanțat din fonduri norvegiene, care ne permite să acordăm asistența medicală tuturor categoriilor de migranți, pentru că din punct de vedere juridic există încadrări diferite. Avem fonduri pentru solicitanții de azil sau refugiați, pentru persoanele cu o formă de protecție, pentru persoanele cu ședere legală în România din țările terțe care vin să studieze sau pentru reîntregire familială. Am construit proiectul în așa fel încât să fie toate categoriiile de migranți eligibile pentru aceste servicii, inclusiv cei fără documente. Problema este că accesul la acest grup este destul de dificil, le este teamă că odată venind la noi sunt înregistrați și li se cer date, deși nu acesta e scopul nostru.
Rep: Dintre imigranți care sunt cei mai defavorizați?
C.D.: Dintre grupurile de care ne ocupăm noi, solicitanții de azil sunt cei mai nevoiași, au o indemnizație mică și o situație umană foarte dificilă pentru că sunt în stand-by până când se lămuresc dacă rămân în țară sau sunt returnați. Nu numai din punct de vedere material sunt oropsiți, ci și din punct de vedere psihic sunt într-o situație foarte proastă, fiindcă ei așteaptă cu sabia lui Damocles deasupra capului, nu știu dacă o să le fie acceptată cererea de azil sau nu.
Rep: Revenind la serviciile medicale, cum sunt rezolvate ele?
C.D.: În general, urgențele medicale sunt rezolvate la nivelul sistemului, dar imigranții sunt oameni ca toți ceilalți și au diverse boli cronice și acute - acestui tip de nevoi răspundem noi. Foarte mulți dintre ei au nevoie de asistență psihologică, pentru că ei vin deja traumatizați, iar aici sunt supuși unor interviuri care îi expun retraumatizării. Din cauza acestor suferințe din trecutul lor recent nu sunt suficient de coerenți și nu reușesc în multe cazuri să convingă autoritățile că povestea lor este reală. Autoritățile, nefiind de specialitate, nu înțeleg că acesta este un semn că de fapt ei sunt onești, nu-și amintesc anumite lucruri, nu vor să vorbească despre unele, sunt prea intime, prea dureroase și de aici apar tot felul de neînțelegeri. Acesta este motivul pentru care noi avem psihologi în centrele de recepție ale Inspectoratului pentru Imigrație (IGI) și încercăm să identificăm cazurile acestea, să le pregătim pentru interviu, să le explicăm care este situația lor și să-i însoțim eventual chiar la interviu. Directivele europene pentru recepție au fost revăzute și se pune accent pe depistarea cazurilor vulnerabile, care au niște drepturi ce trebuie respectate. E o muncă delicată... Noi ne întâlnim de multe ori cu autoritățile care ne găzduiesc în aceste centre la tribunal. De exemplu, în prima fază, administrativă li se refuză unora cererea de azil și ei pot să facă o revenire care se judecă în tribunal. Iar noi eliberăm niște certificate, un fel de evaluări pe care le facem din punct de vedere medical și psihologic. Autoritățile spun NU, e incoerentă, persoana minte, povestea nu se susține, sunt date contradictorii. Noi explicăm că e un anumit sindrom (posttraumatic), sunt consecințe ale traumei. Noi nu suntem Institutul Medico-legal care este îndrituit în țara asta să elibereze astfel de certificate, în schimb avem o experiență chiar mult mai mare decât Institutul, fiindcă facem de ani și ani de zile lucrul acesta. În instanță, judecătorul este cel care consideră dacă ia în discuție un certificat de-al nostru sau nu. Noi îl eliberăm atunci când ni se cere pentru că face parte din probatoriul la care persoana respectivă are dreptul și contribuie la imaginea generală.
Rep: Nu toate spitalele din România cunosc drepturile imigranților, de aici și refuzurile...
C.D.: Da, aici e o problemă și instituțiile statului în mod sigur ar trebui să se implice mai mult, inclusiv asociațiile profesionale care ar trebui să facă într-un fel sau altul cunoscute aceste lucruri. Oamenii au surpriza să fie refuzați pentru că la spitale nu se știe mai nimic. Se colaborează destul de greu cu Casa de Asigurări de Sănătate și în general cu instituțiile care au putere de decizie în Sănătate. Referitor la refuzuri sunt destul de frecvente, devin mai puțin dese în măsura în care beneficiarii sunt însoțiți de oamenii noștri. Am încercat să asigurăm o astfel de acompaniere, fiindcă ei nu vorbesc limba, nu sunt înțeleși. De aceea, mai bine e ca atunci când au nevoie de astfel de servicii imigranții să fie însoțiți de cineva de la noi. Deocamdată, numărul acestor oameni este mic, dar sistemul ar trebui să fie pregătit să primească un număr mai mare. Atunci noi n-o să ne mai putem duce cu fiecare beneficiar în parte pe la toate spitalele de care are nevoie. Acesta este un lux, pe care ni-l permitem acum pentru că avem un număr mic de migranți! Din nefericire, este o problemă care ar trebui să preocupe statul român într-o măsură mult mai mare. Avem câteva milioane de români în plină forță care lucrează afară și contribuie acolo la sistemul de pensii și asigurări sociale. Speranța de viață a crescut, deci presiunea asupra sistemului pentru servicii medicale va crește. Vor fi mai multe servicii medicale necesare și pe o perioadă mai lungă. Pe de altă parte, natalitatea scade. Sunt factori majori evidenți care vor avea niște consecințe devastatoare peste 20 ani, dacă nu se iau măsurile necesare. România ar trebui să încurajeze migrația, pentru că are nevoie de mână de lucru. Avem nevoie de oameni care să devină contribuabili la sistemele noastre, e un lucru despre care nu se discută prea mult. România este țară de tranzit, pentru că nu știe să fie atractivă și să-i facă pe acești oameni să rămână aici. La noi nu există sentimentul de respingere, xenofobie cum există dincolo, accentuat și vizibil, ar fi deci o oportunitate pentru noi.
Rep: Aveți traducători pentru a descrie corect o stare medicală a imigranților și a fi înțeleși de medicii români?
C.D.: Se vorbesc multe dialecte, de aceea este foarte greu să ai traducători instruiți. Mai lucrăm cu mediatori interculturali care provin din comunități și care au înțeles ce să facă. Traducătorul este interfața între medic și pacient. Dacă pune de la el și nu traduce pur și simplu, cum se întâmplă de foarte multe ori, nu obținem rezultatele pe care le dorim. Este o problemă foarte mare, fiindcă traducătorii sunt greu de identificat și nu prea rămân la noi, sunt oameni scoliți și pleacă în Europa de vest. Este o provocare permanentă pe care o avem. Pe de altă parte, mult mai greu ar fi dacă oamenii ar merge direct în sistemul public, fără ca medicii să fie avertizați.
Rep: Pe lângă servicii medicale, imigranții au nevoie și de medicamente, pe care uneori nu și le pot permite. Cum îi puteți ajuta?
C.D.: Prin proiectul norvegian am reușit să bugetăm cheltuieli pentru medicamente, investigații, tratamente. Avem o sumă pentru investigații pe care o rupem în lunile de proiect și o repartizăm pe număr de persoane. Acum avem o campanie de analize de laborator pe care le facem în centru. E vorba de toate analizele uzuale care sunt în pachetul de bază, iar în viitorul apropiat aș vrea să facem și un screening pe TBC (tuberculoză).
Rep: Cum îi privesc imigranții pe medicii români?
C.D.: Medicul este medic oriunde. Te duci la medic cu speranța că te va ajuta indiferent că ești în Afganistan sau în România. Omul are o problemă pe care vrea s-o rezolve și știe ce așteaptă de la medic. Când ai o criză de ulcer, nu te mai interesează că medicul din fața ta e femeie, nu are voal, sau că e bărbat. Am încercat să vedem dacă există aceste probleme, în general nu, exceptând anumite specialități: ginecologia și urologia. Oamenii vin la medic pur și simplu pentru că au nevoie de servicii medicale. Visul nostru este să fim un centru din care să putem răspândi cunoștințele pe care le-am acumulat de-a lungul vremii și să contribuim la politici de sănătate care să includă și această categorie care are nevoi speciale. Aș vrea ca ICAR să fie un centru de referință și de servicii pentru migranți în România.
Reporter (Rep.): De la secția de Terapie Intensivă a Spitalului Județean din Ploiești ați ajuns la cârma Fundației ICAR. V-ați plănuit acest traseu?
Camelia Doru (C.D.): În primul rând, nu mi-am imaginat că o să plec din ATI. Am lucrat o perioadă în paralel după care mi-am dat seama că nu pot să fac față ambelor provocări. În al doilea rând, nu aveam nicio idee de unde urma să vină banii pentru o activitate complet independentă. Mai mult, dintr-un angajat la spital urma să devin angajator cu obligații legale... Prima finanțare am obținut-o după 2 ani de la înființare, de la Comisia Europeană și am început activitatea în București pentru foștii deținuți politici care au supraviețuit unor încălcări grave ale drepturilor omului, tortura fiind poate cea mai gravă dintre toate. Eu fiind medic am început cu servicii medicale și între timp am învățat de la grupul țintă ce nevoi aveau. Aceasta este frumusețea unui ONG, flexibilitatea organizațională! Poți să te adaptezi mult mai ușor decât o instituție publică la nevoile care apar din partea grupului. Astfel, am înființat și un departament juridic, care s-a ocupat de probleme legale și un departament social, ca să acoperim din nevoile sociale ale beneficiarilor.
Rep: Cu ce servicii medicale ați început?
C.D.: Știind ce se întâmplă în alte foste țări comuniste, unde s-a început brusc și direct cu servicii de sănătate mintală, și unde acele inițiative nu au reușit, pentru că oamenii în mod tradițional nu se duc la psiholog sau la psihiatru nici când au nevoi acute, eu mi-am zis să nu cad în aceeași capcană și am decis să încep cu servicii medicale de medicină generală. Ne-am uitat ce nevoi au beneficiarii pe partea somatică și psihologică și le-am îmbinat. Foarte multe din plângerile lor, din simptome își aveau originea în trauma din trecut.
Rep: Cum ați colaborat și cum colaborați cu medicii în proiecte?
C.D.: Primul medic din Fundația ICAR am fost eu, apoi a venit un coleg de-al meu de facultate, cardiologul Mircea Zodianu, care a acceptat să ne ajute. A lucrat o perioadă pentru noi, apoi echipa s-a lărgit. Dar recrutarea personalului a fost o provocare, fiindcă toți colegii la care am apelat la început au zis „lasă, mai pune-te pe picioare, vorbim mai târziu”. Nu au avut curaj. De aceea, inițial eu am fost și secretară și asistentă medicală și medic și contabil, de toate. Dar nu mai făceam față. În timp, medicina generală care a devenit medicina de familie a căpătat un rol crucial în activitatea medicală, iar ce nu poate rezolva medicul de familie al fundației, trimitem la specialiști. Pe lângă medicul de familie, mai avem 2 medici psihiatri, un medic balneofizioterapeut. Colaborăm cu un medic urolog, cu un medic cardiolog, pentru că acestea sunt specialitățile cel mai mult solicitate și am încercat să ne organizam cât mai bine. Avem colaborări mai lungi cu medici care au cabinete, de exemplu avem nevoie de ginecologi, fiindcă mulți dintre solicitanții de azil, refugiați sunt femei tinere, însărcinate. Avem și copii, deci nevoie și de medic pediatru și îl avem. Ne-am adaptat gama de specialități la cerințe. Prin urmare, avem și medici angajați, dar și colaboratori, cărora le trimitem pacienti și le plătim anumite servicii. De pildă, dacă avem nevoie de o intervenție pe ortopedie o plătim, nu se justifică să angajăm un medic. Dar în cardiologie s-a justificat să avem un medic angajat - e mai bine decât să plătim pentru fiecare consultație. Am organizat activitatea astfel încât să fie economic sustentabilă. La un moment dat, am vrut să recrutăm colaboratori medici în centrele de recepție pentru solicitanții de azil din țară: Rădăuți, Șomcuta Mare, dar a fost complicat. Am avut parte de diverse reacții: „nu vorbesc limba, deci trebuie să vină cu traducător, înseamnă că eu îmi dublez timpul de consultație, nu-mi convine” sau altă scuză „vin cu boli tropicale iar eu nu mă întâlnesc toată ziua cu ele, nu mă interesează, nu mă bag”. Sunt probleme pe care le-am întâlnit în încercările de a recruta colaboratori din medicină. Am mai găsit pe ici, pe colo. În prezent, avem beneficiari: câteva sute de foști deținuți politici și membrii de familie ai acestora, în jur de 150 solicitanți de azil și refugiați. Este adevărat că pentru medici presupune un efort în plus de instruire, dar din punctul nostru de vedere – al celor care am trecut prin acest proces - este un câștig enorm, profesional și uman. Este și o experiență fabuloasă pentru medici să vină în contact cu mai multe civilizații care le trec prin cabinet odată cu acești pacienți.
Rep: Imigranții au patologii diferite?
C.D.: Nu, nici vorbă. Nu vin cu boli tropicale. Ei vin cu boli ca ale noastre cronice, sunt diabetici, cardiaci etc. Iar peste patologia lor mai vine și patologia traumei care are consecințe și asupra somaticului.
Rep: Cărei categorii de imigranți acordați servicii medicale?
C.D.: Acum avem un proiect finanțat din fonduri norvegiene, care ne permite să acordăm asistența medicală tuturor categoriilor de migranți, pentru că din punct de vedere juridic există încadrări diferite. Avem fonduri pentru solicitanții de azil sau refugiați, pentru persoanele cu o formă de protecție, pentru persoanele cu ședere legală în România din țările terțe care vin să studieze sau pentru reîntregire familială. Am construit proiectul în așa fel încât să fie toate categoriiile de migranți eligibile pentru aceste servicii, inclusiv cei fără documente. Problema este că accesul la acest grup este destul de dificil, le este teamă că odată venind la noi sunt înregistrați și li se cer date, deși nu acesta e scopul nostru.
Rep: Dintre imigranți care sunt cei mai defavorizați?
C.D.: Dintre grupurile de care ne ocupăm noi, solicitanții de azil sunt cei mai nevoiași, au o indemnizație mică și o situație umană foarte dificilă pentru că sunt în stand-by până când se lămuresc dacă rămân în țară sau sunt returnați. Nu numai din punct de vedere material sunt oropsiți, ci și din punct de vedere psihic sunt într-o situație foarte proastă, fiindcă ei așteaptă cu sabia lui Damocles deasupra capului, nu știu dacă o să le fie acceptată cererea de azil sau nu.
Rep: Revenind la serviciile medicale, cum sunt rezolvate ele?
C.D.: În general, urgențele medicale sunt rezolvate la nivelul sistemului, dar imigranții sunt oameni ca toți ceilalți și au diverse boli cronice și acute - acestui tip de nevoi răspundem noi. Foarte mulți dintre ei au nevoie de asistență psihologică, pentru că ei vin deja traumatizați, iar aici sunt supuși unor interviuri care îi expun retraumatizării. Din cauza acestor suferințe din trecutul lor recent nu sunt suficient de coerenți și nu reușesc în multe cazuri să convingă autoritățile că povestea lor este reală. Autoritățile, nefiind de specialitate, nu înțeleg că acesta este un semn că de fapt ei sunt onești, nu-și amintesc anumite lucruri, nu vor să vorbească despre unele, sunt prea intime, prea dureroase și de aici apar tot felul de neînțelegeri. Acesta este motivul pentru care noi avem psihologi în centrele de recepție ale Inspectoratului pentru Imigrație (IGI) și încercăm să identificăm cazurile acestea, să le pregătim pentru interviu, să le explicăm care este situația lor și să-i însoțim eventual chiar la interviu. Directivele europene pentru recepție au fost revăzute și se pune accent pe depistarea cazurilor vulnerabile, care au niște drepturi ce trebuie respectate. E o muncă delicată... Noi ne întâlnim de multe ori cu autoritățile care ne găzduiesc în aceste centre la tribunal. De exemplu, în prima fază, administrativă li se refuză unora cererea de azil și ei pot să facă o revenire care se judecă în tribunal. Iar noi eliberăm niște certificate, un fel de evaluări pe care le facem din punct de vedere medical și psihologic. Autoritățile spun NU, e incoerentă, persoana minte, povestea nu se susține, sunt date contradictorii. Noi explicăm că e un anumit sindrom (posttraumatic), sunt consecințe ale traumei. Noi nu suntem Institutul Medico-legal care este îndrituit în țara asta să elibereze astfel de certificate, în schimb avem o experiență chiar mult mai mare decât Institutul, fiindcă facem de ani și ani de zile lucrul acesta. În instanță, judecătorul este cel care consideră dacă ia în discuție un certificat de-al nostru sau nu. Noi îl eliberăm atunci când ni se cere pentru că face parte din probatoriul la care persoana respectivă are dreptul și contribuie la imaginea generală.
Rep: Nu toate spitalele din România cunosc drepturile imigranților, de aici și refuzurile...
C.D.: Da, aici e o problemă și instituțiile statului în mod sigur ar trebui să se implice mai mult, inclusiv asociațiile profesionale care ar trebui să facă într-un fel sau altul cunoscute aceste lucruri. Oamenii au surpriza să fie refuzați pentru că la spitale nu se știe mai nimic. Se colaborează destul de greu cu Casa de Asigurări de Sănătate și în general cu instituțiile care au putere de decizie în Sănătate. Referitor la refuzuri sunt destul de frecvente, devin mai puțin dese în măsura în care beneficiarii sunt însoțiți de oamenii noștri. Am încercat să asigurăm o astfel de acompaniere, fiindcă ei nu vorbesc limba, nu sunt înțeleși. De aceea, mai bine e ca atunci când au nevoie de astfel de servicii imigranții să fie însoțiți de cineva de la noi. Deocamdată, numărul acestor oameni este mic, dar sistemul ar trebui să fie pregătit să primească un număr mai mare. Atunci noi n-o să ne mai putem duce cu fiecare beneficiar în parte pe la toate spitalele de care are nevoie. Acesta este un lux, pe care ni-l permitem acum pentru că avem un număr mic de migranți! Din nefericire, este o problemă care ar trebui să preocupe statul român într-o măsură mult mai mare. Avem câteva milioane de români în plină forță care lucrează afară și contribuie acolo la sistemul de pensii și asigurări sociale. Speranța de viață a crescut, deci presiunea asupra sistemului pentru servicii medicale va crește. Vor fi mai multe servicii medicale necesare și pe o perioadă mai lungă. Pe de altă parte, natalitatea scade. Sunt factori majori evidenți care vor avea niște consecințe devastatoare peste 20 ani, dacă nu se iau măsurile necesare. România ar trebui să încurajeze migrația, pentru că are nevoie de mână de lucru. Avem nevoie de oameni care să devină contribuabili la sistemele noastre, e un lucru despre care nu se discută prea mult. România este țară de tranzit, pentru că nu știe să fie atractivă și să-i facă pe acești oameni să rămână aici. La noi nu există sentimentul de respingere, xenofobie cum există dincolo, accentuat și vizibil, ar fi deci o oportunitate pentru noi.
Rep: Aveți traducători pentru a descrie corect o stare medicală a imigranților și a fi înțeleși de medicii români?
C.D.: Se vorbesc multe dialecte, de aceea este foarte greu să ai traducători instruiți. Mai lucrăm cu mediatori interculturali care provin din comunități și care au înțeles ce să facă. Traducătorul este interfața între medic și pacient. Dacă pune de la el și nu traduce pur și simplu, cum se întâmplă de foarte multe ori, nu obținem rezultatele pe care le dorim. Este o problemă foarte mare, fiindcă traducătorii sunt greu de identificat și nu prea rămân la noi, sunt oameni scoliți și pleacă în Europa de vest. Este o provocare permanentă pe care o avem. Pe de altă parte, mult mai greu ar fi dacă oamenii ar merge direct în sistemul public, fără ca medicii să fie avertizați.
Rep: Pe lângă servicii medicale, imigranții au nevoie și de medicamente, pe care uneori nu și le pot permite. Cum îi puteți ajuta?
C.D.: Prin proiectul norvegian am reușit să bugetăm cheltuieli pentru medicamente, investigații, tratamente. Avem o sumă pentru investigații pe care o rupem în lunile de proiect și o repartizăm pe număr de persoane. Acum avem o campanie de analize de laborator pe care le facem în centru. E vorba de toate analizele uzuale care sunt în pachetul de bază, iar în viitorul apropiat aș vrea să facem și un screening pe TBC (tuberculoză).
Rep: Cum îi privesc imigranții pe medicii români?
C.D.: Medicul este medic oriunde. Te duci la medic cu speranța că te va ajuta indiferent că ești în Afganistan sau în România. Omul are o problemă pe care vrea s-o rezolve și știe ce așteaptă de la medic. Când ai o criză de ulcer, nu te mai interesează că medicul din fața ta e femeie, nu are voal, sau că e bărbat. Am încercat să vedem dacă există aceste probleme, în general nu, exceptând anumite specialități: ginecologia și urologia. Oamenii vin la medic pur și simplu pentru că au nevoie de servicii medicale. Visul nostru este să fim un centru din care să putem răspândi cunoștințele pe care le-am acumulat de-a lungul vremii și să contribuim la politici de sănătate care să includă și această categorie care are nevoi speciale. Aș vrea ca ICAR să fie un centru de referință și de servicii pentru migranți în România.
Înapoi