În Europa se desfășoară cea mai mare criză de migrație din ultimele decenii. Este prima dată în istoria UE când atât de mulți refugiați vin din afara continentului.

România nu este o țară de destinație pentru aceștia, însă și aici au apărut poziții categorice: atât o parte semnificativă a opiniei publice, cât și politicieni s-au opus primirii refugiaților. La fel s-a întâmplat în mai toate statele balcanice, iar aceste reacții au rădăcini în istoria mentalităților din regiune, explică, într-un interviu, specialistul în relații internaționale, profesorul Miroslav Tașcu-Stavre. În mod paradoxal, România a trimis masiv imigranți în Occident, după căderea comunismului. Explicațiile sunt complexe — istoria predată în școli, discursurile alarmiste din prezent.

Deja, în unele țări din această parte a Europei, teama a alimentat discursul unor lideri ultranaționaliști. Ungaria s-a îndepărtat și mai mult de valorile occidentale. Libertatea presei a fost restrânsă, a început vânătoarea împotriva organizațiilor neguvernamentale, în vreme ce în fruntea instituțiilor publice au fost numiți simpatizanții regimului. În Slovacia a ajuns la putere un partid care are inclus în programul oficial idei ca eliberarea țării de sub dictatura UE sau înlăturarea “terorii țigănești” și a invaziei imigranților. Chiar și în România vocile unor extremiști ca Partidul România Unită au intrat în atenția publică. În același timp, atacurile teroriste lovesc Europa cu o intensitate nemaiîntâlnită în ultimele decenii și întăresc pozițiile antimigranți.

Refugiații au devenit pretext pentru ca unele țări să își justifice politicile, să își renegocieze poziția în UE, sau monedă de schimb în negocierile cu actori externi, cum ar fi Turcia.

Am discutat cu un expert în relații internaționale, profesorul Miroslav Tașcu-Stavre, despre cum se redefinește Europa în noul context.

Ce măsuri trebuie să ia Europa privind valul de refugiați, în viitorul apropiat?

Pentru Europa sunt două chestiuni importante. Nu putem să deschidem ușa pentru toată lumea. Ritmul de anul trecut nu poate continua la nesfârșit. Din cei care intră, mai puțin de jumătate au un statut de persoane în dificultate, de refugiați. Cealaltă jumătate e alcătuită din migranți care vin din considerente economice. Fenomenul migrației nu e de ieri, de azi. După al doilea război mondial, Europa a fost un magnet pentru valuri succesive de migrație. Statisticile Organizației Internaționale pentru Migrație arată un val constant de imigranți, în jur de un milion pe an, din 2011. În 2014 a scăzut, iar 2015 a fost într-adevăr un moment important pentru că s-a dublat numărul cererilor de azil.

Pe de altă parte, Europa îmbătrânește, iar refugiații ar putea contribui, așa cum contribuie în termeni absoluți românii la economia Marii Britanii, a Italiei sau a Spaniei. Există statistici, pe fondul plângerii extremiștilor de dreapta că vin românii, bulgarii și polonezii să le fure locurile de muncă.

Cifrele arată că în realitate muncitorii intracomunitari contribuie mai mult la bunăstarea Marii Britanii decât se folosesc de aceasta. Iar politicienii știu foarte bine asta. Sigur, se acceptă mai ușor libertatea de circulație în cadrul Uniunii și se doresc muncitori asemănători nouă.

Nu în ultimul rând, e nevoie de solidaritate la nivel UE, de redistribuirea în mod echitabil a refugiaților, ceea ce acum nu s-a întâmplat, sunt câteva state unde s-au concentrat.

România s-a opus în mare parte acestei redistribuiri.

Când UE ne aduce prosperitate economică, ne dă libertate de circulație, ne dă fonduri europene, primește 4 milioane de români (adică migranți, acesta e statutul lor sociologic) atunci e bine. Dacă trebuie să rezolvăm o problemă, toată lumea vrea să facă celălalt asta. Și politicienii joacă această carte: când inaugurează un proiect, ei taie panglica, deși banii vin de la UE. Când vin migrații, domnule, Bruxelles ne obligă, cam ăsta e discursul.



Miroslav Tașcu Stavre

Se fac alegeri mai degrabă emoționale, decât raționale, calculate economic?

Da, eu mă uit la o singură chestiune, în România, înainte de declanșarea crizei migranților, am văzut cercetări care arătau că românii erau favorabili venirii străinilor în țară. Odată cu accentuarea crizei, percepția românilor s-a schimbat în trei-patru luni, ajungând ca un procent de peste 60% să se declare împotrivă. În condițiile în care nu am avut nici un fel de problemă, majoritatea nu a văzut picior de refugiat. Au intrat doi afgani din greșeală și când au aflat că sunt în România au început să plângă. Nu am stat cu Gara de Nord plină de imigranți, ca la Keleti. Nu am avut motive pentru o temere reală, ci am fost alimentați de media și politiceni cu diverse informații.

La întrebarea dacă sunteți de acord cu redistribuirea refugiaților, România este pe ultimul loc, alături de Slovacia și Ungaria — adică aici sunt cei mai mulți oameni care se împotrivesc. La nivelul Europei lucrurile nu stau chiar așa, li se pare un mecanism fair. Ungaria a fost un caz special — a avut, într-o perioadă foarte scurtă, cea mai mare rată de migrație pe 100,000 de locuitori. Pot să înțeleg reacția populară.

Peste reacțiile populației vin și ciugulesc politicienii. Aici lucrurile devin mai complicate, fiindcă speculează folosind un sentiment cât se poate de omenesc: frica.

De unde vin diferențele dintre noi și occidentali — legate de raportarea la imigranți?

În Balcani e o virtute mitul că ai stat aici de 2500 de ani și ai apărat creștinătatea. În cultura vestică a cuceri, a descoperi, a călători sunt virtuți așa că din start, la nivel de mentalități, apreciem diferit. Sedentarismul e în sine de apărat, nu numai la noi, ci și la sârbi, bulgari, la mai mulți. Olandezii însă au mers peste mări și țări.

Mai este și modul profund în care sunt constituite statele din partea vestică a Europei, cu zone multinaționale, de tip Elveția, Belgia. Adică oamenii ăia împart un teritoriu pentru că au împreună un set de valori și contează mai puțin că sunt francezi neaoși sau italieni neaoși sau germani neaoși. Împreună au pus bazele unor comunități politice care respectă un set de reguli.

Aici ne revendicăm mai degrabă de la limbă, tradiție, mâncat mici. Și atunci străinul e un potențial pericol, generează frică. Interesant în cazul României, în regiuni din zona Țara Românească, intoleranța și rasismul sunt mai mari decât în zone multiculturale din Transilvania. Explicația e simplă, ai situația când imaginea celuilalt e mediată doar de informații, istorie, știri. Când trăiești la Cluj, Timișoara, Oradea și te întâlnești cu ei, ai o relație cu bune și cu rele, distanța și preconcepțiile nu mai sunt atât de puternice.

În ceea ce privește reacția Europei, tergiversarea sau luarea măsuri care nu rezolvă situația aduc la putere în multe zone partide extremiste, naționaliste.

Să vorbim despre statele europene care au avut derapaje extremiste la nivel înalt.

În Slovacia au fost alegeri recente. Robert Fico a pierdut alegerile prezidențiale, dar un partid extremist a intrat pentru prima oară în parlament. Este un partid de dreapta, cu genul de membri similari naziștilor, care umblă în uniforme. În Polonia au fost alegeri în toamna anului trecut și acolo avem la putere doar partide de dreapta.

Kotleba, partidul extremist slovac, a inclus în programul partidului idei ca: eliberarea țării de dictatura UE, înlăturarea “terorii țigănești” și prevenirea ocupației țării de imigranți.

În Ungaria, premierul Viktor Orban se indreaptă tot mai mult spre Jobbik, un partid și mai la dreapta. E o alegere rațională, cum ar spune teoreticienii. Ai pe o linie două capete extreme stânga – dreapta. Pentru a-și crește electoratul, Orban are două două variante: ori migrează spre centru pentru a încerca să ia din electoratul mai de stânga — dar e foarte puțin probabil să obțină asta. Ori se poziționează și mai mult spre dreapta pentru a lua din electoratul de acolo. E un calcul cinic.

Pericolul este ca România să evolueze în același fel. A apărut și la noi Partidul România Unită, iar când au fost repartizați nouă migranți la un centru din Galați au ieșit să protesteze.

E amenințată Europa de aceste derapaje ultranaționaliste?

Nu cred. Actuala configurație a structurilor de decizie europene — Parlament, Comisie, Consiliu — nu arată că e în pericol de derapaj.

Mă uit spre exemplu la structura Parlamentului European, cum e ea acum. Deși are un grup conservator consistent, nu apar probleme. Problema naționaliștilor e că se urăsc între ei, Le Pen nu stă alături Farage.

Există posibilitatea ca unele state să iasă din UE?

Nici asta nu cred. Cea mai evidentă dovadă e în cazul Marii Britanii care, în situația concretă a referendumului recent pentru ieșire, și-a renegociat poziția. Și nu e pentru prima oară într-o poziție privilegiată în cadrul Uniunii. Marea Britanie a avut excepție de la politica agricolă comună timp de mai mulți ani, are posibilitatea de a nu participa nici la Schenghen, nici la zona euro.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană e foarte greoaie, fiind o structură cu sistem de decizie la nivel de 28 de actori. E greu pentru o familie cu doi, trei oameni să ia decizii de care să se țină.

Ce efecte au atacurile teroriste asupra Europei?

Atacurile teroriste pot genera doua tipuri de reacție. Pe de-o parte izolare în cadrul propriilor granițe, ceea ce înseamnă un regres în integrarea europeană. Sau mai multă cooperare și crearea unei zone de securitate între statele UE. Sper ca a doua varianta sa triumfe, așa cum s-a întâmplat și în cazul altor situații de criză prin care a trecut UE. Este însă din ce in ce mai greu de realizat în contextul polarizării vieții politice în multe state europene, dar și pe fondul câștigării alegerilor de către partide extremiste care erodează nu numai încrederea în proiectul european, cât și încrederea în democrație.

E posibil să se reconfigureze Europa ca urmare a valului de refugiați?

Cred că sentimentul de frică, teama amplificată de politicieni și media sunt mult mai mari decât realitatea.

Aș da exemplul refugiaților din Siria, care e grupul cel mai numeros, sunt în jur de 9 milioane care au plecat din casele lor. Aproape jumătate s-au mutat tot în Siria, în zone mai sigure. În jur de 5 milioane au plecat în afară. 2 milioane jumătate în Turcia, 1 milion jumătate în Liban (țară cu populatie totală de 4 milione jumătate) și 700 – 800 de mii în Iordania. În Europa au fost puțin peste 1 milion de cereri de azil anul trecut, la o populație de 508 milioane de locuitori — nu este chiar atât de mult și măsurile întreprinse, poate chiar trocul cu Turcia, cum a fost numit, pot da roade.

Cum a jucat Turcia în negocierile cu Europa?

Cred că Turcia a jucat foarte mult pe cartea migranților. Criza migrației de la mijlocul anului trecut a început atunci când Turcia a deschis practic granițele (sau s-a făcut că nu mai vede migranții care trec spre Grecia) și tot ea a fost cea care a venit să ofere o soluție Europei. Preluarea unui număr semnificativ de refugiați în schimbul renunțării la vize pentru cetățenii turci în UE, suport financiar și continuarea procesului de aderare la Uniunea Europeană.

Recent, Turcia a cerut într-un mod lipsit de diplomație, prin vocea președintelui, acest suport financiar din partea UE. E clar că e un troc. Pe de altă parte, banii urmează să fie folosiți pentru refugiații de acolo, sunt peste 2 milioane, orașe întregi formate din tabere de refugiați.

Pentru Europa, trocul e una din componentele soluției, care a reușit să întrunească acordul celor mai multe state din cadrul UE.