Obiective
Ştiri 
Migrația și piața muncii din Uniunea Europeană, în contextul schimbărilor sociale recente
Luciana Lăzărescu
24 November 2017
În ultimele două decenii, o parte a studiilor din domeniul migrației au încercat să răspundă întrebării dacă migrația contribuie pozitiv la piața muncii și, implicit, la dezvoltarea economică a Uniunii Europene. Chestiunea capătă importantă și urgență în contextul declinului demografic și al deficitului de forță de muncă din anumite sectoare de activitate cu care se confruntă statele membre.
În 2015 în UE se aflau 28 milioane străini din state terțe cu vârste între 15 – 64 de ani. 70% dintre aceștia trăiau în 5 țări europene de destinație: Germania, Spania, Franța, Italia și Marea Britanie. La polul opus al atractivității sunt ultimele state intrate în UE – România, Bulgaria, Croația - și statele baltice, cu un procent al străinilor sub 0,5% din populația totală.
Între 2010 – 2014, imigranții au reprezentat 24% dintre angajații în sectoarele cu cel mai mare deficit de forță de muncă. Cu toate astea, comparativ cu cetățenii statului de reședință și cu cetățenii europeni mobili, străinii din state terțe sunt dezavantajați pe piața muncii. Rata șomajului pentru aceștia din urmă este mult mai mare decât pentru nativi sau cetățenii UE, își găsesc mai greu de lucru și sunt concediați mai ușor, salariile sunt mai mici pentru aceeași muncă prestată, iar supracalificarea este mult mai frecvent întâlnită. În plus, problemele legate de recunoașterea calificărilor, a experienței din țările de origine și discriminarea în accesul la piața muncii constituie alte obstacole de natură să întârzie sau chiar să împiedice angajarea imigranților.
Impactul fiscal al imigrației, conform literaturii de specialitate, este modest, situându-se între +/-1% din PIB și depinde de rata ocupării în rândul imigranților și de complementaritatea deprinderilor acestora cu cele ale cetățenilor statului de reședință. Contribuția străinilor din state terțe la sistemul de taxe tinde să fie în general pozitivă. Ei contribuie, dar de cele mai multe ori nu beneficiază de sistemele de securitate socială, pentru că nu sunt eligibili (de exemplu au stagii de cotizare prea mici în raport cu limita minimă cerută de lege).
Studiile au arătat că rata ocupării inițiale a cohortelor de migranți sosite succesiv în UE începând cu 2004 este în scădere continuă. Acest lucru se poate datora faptului că majoritatea străinilor din state terțe rezidenți în UE au venit din motive familiale, pentru studii sau pentru a căuta protecție. Aceste categorii nu au ca țintă principală accesul pe piața muncii, spre deosebire de migranții în scop de muncă.
Diferențele în ceea ce privește PIB și rata ocupării între țările de origine și cele de destinație influențează atât imigrația, cât și mobilitatea intra-UE. Mobilitatea în interiorul UE poate atenua într-o anumită măsură aceste diferențe, prin redistribuirea ofertei excedentare de muncă din statele mai sărace spre statele europene cu o rată a șomajului redusă.
Privind în perspectivă, pentru a putea sustine sistemele bunăstării în contextul deficitului demografic (populația activă scade cu aproximativ 0,4%/an), și a îndeplini obiectivul Europa 2020 de 75% ocupare în populația activă, UE va avea nevoie până în 2060 de 30 milioane de angajați. Nu este realist să presupunem că cifra va fi acoperită numai prin migrația internațională, deoarece pentru a avea 30 de milioane de angajați străini, numărul intrărilor ar trebui să fie mult mai mare. Dar Europa poate investi în atragerea forței de muncă înalt calificată cu deprinderi specifice, pentru sectoarele ITC și servicii, prin politici de recrutare selective. Stimularea mobilității intra-UE ar fi o măsură necesară complementară. În paralel, creșterea productivității și folosirea optimă a resurslor umane existente (a deprinderilor și calificărilor angajaților nativi sau străini) pe piața muncii ar trebui să fie de asemenea parte a pachetului de politici menit să asigure creșterea economică și sustenabilitatea sistemelor de bunăstare socială.
Sursa:
Employment and social developments in Europe, 2015 p. 163 – 208 http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=738&langId=en&pubId=7859&furtherPubs=yes
În 2015 în UE se aflau 28 milioane străini din state terțe cu vârste între 15 – 64 de ani. 70% dintre aceștia trăiau în 5 țări europene de destinație: Germania, Spania, Franța, Italia și Marea Britanie. La polul opus al atractivității sunt ultimele state intrate în UE – România, Bulgaria, Croația - și statele baltice, cu un procent al străinilor sub 0,5% din populația totală.
Între 2010 – 2014, imigranții au reprezentat 24% dintre angajații în sectoarele cu cel mai mare deficit de forță de muncă. Cu toate astea, comparativ cu cetățenii statului de reședință și cu cetățenii europeni mobili, străinii din state terțe sunt dezavantajați pe piața muncii. Rata șomajului pentru aceștia din urmă este mult mai mare decât pentru nativi sau cetățenii UE, își găsesc mai greu de lucru și sunt concediați mai ușor, salariile sunt mai mici pentru aceeași muncă prestată, iar supracalificarea este mult mai frecvent întâlnită. În plus, problemele legate de recunoașterea calificărilor, a experienței din țările de origine și discriminarea în accesul la piața muncii constituie alte obstacole de natură să întârzie sau chiar să împiedice angajarea imigranților.
Impactul fiscal al imigrației, conform literaturii de specialitate, este modest, situându-se între +/-1% din PIB și depinde de rata ocupării în rândul imigranților și de complementaritatea deprinderilor acestora cu cele ale cetățenilor statului de reședință. Contribuția străinilor din state terțe la sistemul de taxe tinde să fie în general pozitivă. Ei contribuie, dar de cele mai multe ori nu beneficiază de sistemele de securitate socială, pentru că nu sunt eligibili (de exemplu au stagii de cotizare prea mici în raport cu limita minimă cerută de lege).
Studiile au arătat că rata ocupării inițiale a cohortelor de migranți sosite succesiv în UE începând cu 2004 este în scădere continuă. Acest lucru se poate datora faptului că majoritatea străinilor din state terțe rezidenți în UE au venit din motive familiale, pentru studii sau pentru a căuta protecție. Aceste categorii nu au ca țintă principală accesul pe piața muncii, spre deosebire de migranții în scop de muncă.
Diferențele în ceea ce privește PIB și rata ocupării între țările de origine și cele de destinație influențează atât imigrația, cât și mobilitatea intra-UE. Mobilitatea în interiorul UE poate atenua într-o anumită măsură aceste diferențe, prin redistribuirea ofertei excedentare de muncă din statele mai sărace spre statele europene cu o rată a șomajului redusă.
Privind în perspectivă, pentru a putea sustine sistemele bunăstării în contextul deficitului demografic (populația activă scade cu aproximativ 0,4%/an), și a îndeplini obiectivul Europa 2020 de 75% ocupare în populația activă, UE va avea nevoie până în 2060 de 30 milioane de angajați. Nu este realist să presupunem că cifra va fi acoperită numai prin migrația internațională, deoarece pentru a avea 30 de milioane de angajați străini, numărul intrărilor ar trebui să fie mult mai mare. Dar Europa poate investi în atragerea forței de muncă înalt calificată cu deprinderi specifice, pentru sectoarele ITC și servicii, prin politici de recrutare selective. Stimularea mobilității intra-UE ar fi o măsură necesară complementară. În paralel, creșterea productivității și folosirea optimă a resurslor umane existente (a deprinderilor și calificărilor angajaților nativi sau străini) pe piața muncii ar trebui să fie de asemenea parte a pachetului de politici menit să asigure creșterea economică și sustenabilitatea sistemelor de bunăstare socială.
Sursa:
Employment and social developments in Europe, 2015 p. 163 – 208 http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=738&langId=en&pubId=7859&furtherPubs=yes
Înapoi