Autor: Fulvia Staiano
Sursa: European Journal of Migration and Law, Volumul 15, pag. 155 - 182
Link: http://booksandjournals.brillonline.com/content/10.1163/15718166-12342029

Directiva europeană privind reunificarea familială (2003/86/EC) impune doar standarde minimale, lăsând o marjă largă de interpretare statelor membre. Tocmai datorită faptului că implementarea este neuniformă la nivelul statelor, în prezent se discută modificarea ei.

Prezentul articol face referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în materia reunificării familiale, la aplicarea și interpretarea legislației olandeze în domeniu, în contextul migrației transnaționale.

Migrație transnațională se referă la femeile și bărbații migranți care au copii în țara de origine, cu care mențin legături de ordin economic sau social, prin trimiterea de bani sau de bunuri, prin păstrarea unei comunicări continue și prin alte modalități similare, care asigură o legătură permanentă între părintele aflat în țara de destinație și copilul aflat în țara de origine.

Articolul demonstrează că există o diferență semnificativă în ceea ce privește analiza cererilor de reunificare familială făcute de părinți migranți, în funcție de sexul acestora. Astfel, există așteptări suplimentare, de natură emoțională ,de la mamele migrante. În cazurile prezentate s-a constatat că nu se admite cererea de reunificare familială în cazul în care nu poate fi dovedită legătura emoțională a mamei cu copilul. În Olanda, acest lucru a dus la numeroase respingeri ale acestor cereri, deoarece nu se putea dovedi o „adevărată” relație de familie.

Directiva inițială privind reunificarea familială permite statelor membre să introducă anumite condiții pentru admiterea reunificării familiale, precum cerința de a fi un bun părinte. În concret, astfel de cerințe afectează mai mult mamele decât tații, datorită rolului atribuit mamei în familie, încurajându-se discriminarea de gen.

CEDO a fost sesizată de către părinți migranți, între anii 1996 și 2005, cu mai multe cazuri având ca obiect încălcări ale articolului 8, privind respectarea vieții private și de familie, deoarece legea olandeză din 1994 nu permitea reunificarea familială în cazul în care legăturile de familie au încetat să existe sau erau rupte, conform legii. Prin urmare, majoritatea cazurilor au fost soluționate negativ, în situția în care mamele și tații migranți aveau copiii în grija rudelor și a prietenilor în țara de origine.

O problemă mai mare a constat în faptul că cererile taților au fost tratate și analizate distinct față de cele făcute de mame. Prima diferențiere ține de decizia de plecare a părintelui. În cazul femeilor s-a considerat că motivul separării a fost unul volițional, respectiv migrația. S-a concluzionat astfel că mamele au decis să își lase copiii în țara de origine. A fost luat în calcul, în analiza acestui aspect, dacă mama are sau nu un partener nou în țara de destinație, vârsta copilului la momentul plecării, respectiv dacă acesta era dependent de grija mamei, ajungându-se la blamarea mamelor care migrează. CEDO a decis asupra acestor cazuri din perspectiva unui model abstract de „mamă bună”, construit din perspectiva proximității fizice și al grijii materne. Soluțiile au fost însă diferite în cazul mamelor refugiate.

O altă diferențiere a privit vârsta copilului. Aici au existat două abordări în cazul mamelor, care nu au fost însă luate în considerare în cazul taților. Pe de o parte Curtea a analizat vârsta copilului la plecarea mamei și în ce măsură grija maternă îi era necesară copilului la acea vârstă, iar pe de altă parte a fost analizată vârsta copilului la momentul formulării cererii de reunificare familială, considerându-se că de la o anumită vârstă copilul nu ar mai avea nevoie de grija mamei migrante. De asemenea, a fost Curtea a considerat că mama are opțiunea de a se reîntoarce în țara de origine, alături de copil și că nu există impedimente în dezvoltarea vieții familiale în țara de origine. În cazul taților s-a statuatt contrariul și anume că ar fi o povară excesivă pentru tată să aleagă între viața familială în țara de origine și a trăi în țara unde s-a stabilit și s-a integrat.

Această abordare a dat naștere unui principiu important numit „mutual enjoyment”, adică posibilitatea de a se bucura de viața de familie fără a părăsi țara de reședință. Acest principiu nu a fost însă recunuoscut și aplicat în cazul mamelor. Mamele nu doar că au avut întâmpinat dificultăți în recunoașterea dreptului la viața familială, dar au trebuit sa demonstreze pe lângă grijă și legăturile emoționale pe care le are cu copilul aflat în țara de origine și chiar lipsa partenerilor noi. S-a creat astfel un model abstract de „mamă bună”. Datorită acestei abordări, Curtea contribuie la creșterea presiunii exercitate de comunitate asupra mamelor migrante și își ignoră rolul de a proteja mamele migrante singure, indiferent de starea lor civilă.

Inițial, CEDO a considerat că a ajuns la un echilibru între avantajele migrației pentru țară și protecția vieții de familie. Ulterior, a revenit asupra acestei poziții, într-un caz în care părintele migrant avea și copii născuți și crescuți în țara de destinație. În toate cazurile care au avut ca obiect reunificarea familială CEDO a luat în calcul vârsta copilului și timpul care a trecut până la introducerea cererii de reunificare familială.

Din 2009 s-a produs o schimbare în jurisprudența CEDO în materie, pornindu-se întotdeauna de la prezumția că există o legătură de familie între părinte și copil, lucru care trebuia dovedit anterior. Totuși, paradigma de „mamă bună” subzistă.

În concluzie, este necesar ca CEDO să conștientizeze efectele pe care le are modelul de „mamă bună” în ceea ce privește accesul mamelor migrante la reunificare familială.